Un caz simptomatic de interpretare divergentă a unui eveniment istoric: compromisul austro-ungar din 1867 în istoriografia maghiară şi română după al doilea război mondial

Compromisul austro-ungar din 1867 este unul din evenimentele istorice cele mai controversate în istoriografia popoarelor din fosta Monarhie austro-ungară. Noi ne vom limita în continuare la istoriografia maghiară şi română, deşi în cadrul unui referat putem să conturăm numai câteva tendinţe, şi nicidecum să trecem în revistă nenumăratele abordări istoriografice ale temei şi cu atât mai puţin pamfletele politice, memoriile etc.

Compromisul austro-ungar a fost extrem de controversat în opinia publică maghiară de la bun început. Încă înainte de perfectarea lui s-au conturat cele două tabere, care vor marca viaţa politică din Ungaria pe următoarele decenii. Ca să înţelegem raportarea istoriografiei de mai târziu la această problemă trebuie să facem o incursiune istorică puţin mai largă. În mai 1867 a apărut scrisoarea deschisă a lui Kossuth către Deák, aşa numita "scrisoare Cassandra", în care Kossuth respingea compromisul încheiat, avertizând că dacă Ungaria îşi leagă soarta de un imperiu muribund va cădea pradă politicii dinastice, nu va mai fi "meşterul propriei sorţi" şi cu o imagine patetică prevesteşte soarta ţării, care "va fi rugul pe care va arde vulturul austriac, arzându-ne şi noi". După cum ştim, Kossuth contrapunea dualismului planul său despre confederaţia dunăreană, respinsă de aproape toţi contemporanii săi. Totuşi critica lui Kossuth a marcat adânc sfera politică şi a adâncit scindarea în cele două tabere. Unii istorici chiar au considerat - printr-o supraevaluare a rolului lui Kossuth - că protestul său a fost cauza tuturor relelor, care a deviat viaţa politică din Ungaria din timpul dualismului de pe făgaşul normal şi a deschis şirul dezbaterilor interminabile legate de problemele de drept public. Chiar dacă această părere este mult exagerată este adevărat că figura mitică a lui Kossuth din emigraţie a contribuit la scindarea taberelor şi la validarea acestei poziţii în ochii unei pături largi, mai ales nobilimea mică şi mijlocie protestantă din est. Viziunea antihabsbugică, "curuţă", respectiv prohabsburgică, "labanţă" asupra istoriei naţionale a devenit mai tranşantă în urma acestei polemici.

În perioada dualismului majoritatea scrierilor referitoare la compromis sunt pamflete politice sau memoriile participanţilor la evenimente, dar şi istoriografia este marcată de această polemică, în care de fapt sunt repetate la nesfârşit argumentele lui Kossuth şi adversarilor lui politici. Dacă majoritatea operelor sunt critice, cele reprezentative, cum ar fi "Istoria Ungariei" în 10 volume redactată de Szilágyi Sándor fac apologetica compromisului şi a sistemului dualist. Beksics Gusztáv, care a scris partea referitoare la perioada noastră, încearcă la rândul lui găsirea unui compromis, o împăcare a tuturor viziunilor şi personalităţilor: revoluţia de la 1848 era la fel de justă şi rolul lui Kossuth era atunci pozitiv, ca şi compromisul şi principalul lui făuritor, Deák, geniul prin excelenţă maghiar, care din anii '60 preia locul lui Kossuth. Compromisul era de fapt soluţia firească încă din secolul al 16-lea, la care s-a ajuns după trei secole de orbecăială pe căi greşite, şi care a dat formă dezvoltării istorice multiseculare. Beksics vede şi chiar critică spiritul nesănătos al vieţii politice, dar consideră că totuşi compromisul a deschis drumul unei noi dezvoltări, a unei ere luminoase. [1] Deşi nu e istoric, dar e caracteristic concluzia la care ajunge Podmaniczky Frigyes, şi el participant activ la evenimente, la început în tabăra adversă lui Deák: oricât ne-am raporta la mult controversata operă a compromisului, trebuie să admitem "că naţiunea noastră nu prea poate întipări în cartea sorţii o perioadă mai fericită şi mai norocoasă dacât cea actuală". [2]

După şocul suferit în urma păcii de la Trianon în perioada interbelică epoca dualismului părea "ţara făgăduinţei", şi această viziune regăsim în majoritatea lucrărilor istorice, printre care de ex. cartea consacrată perioadei dualiste de Gratz Gusztáv [3] în spirit liberal sau studiul lui Angyal Dávid, care declară făţiş că compromisul era "o capodoperă din punctul de vedere al maghiarilor" pentru că în schimbul unor sacrificii mărunte le asigura hegemonia de la Carpaţi la Marea Adriatică. [4] El deplânge faptul că maghiarii nu şi-au dat seama ce norocoşi sunt şi au atacat opera dualismului, pentru care erau invidiaţi de celelalte popoare.

De fapt, şi politica oficială era crearea aşa numitei hegemonii culturale maghiare ca un sprijin în politica revizionistă. Se observă, de asemenea, tendinţa prezentă în mai toate lucrările care se ocupau de această perioadă a căutării cauzelor "catastrofei", a destrămării imperiului şi odată cu el a Ungariei istorice. Pethő Sándor critică aspru politica lui Tisza şi urmaşilor lui dusă faţă de naţionalităţi şi contrapune acesteia începuturile promiţătoare din timpul lui Deák şi Eötvös, opera unor oameni de stat liberali cu viziuni europene. El este de părere că după atâtea soluţii temporare, în ciuda fragilităţii şi a imperfecţiunilor dualismul a reprezentat "momentul istoric cel mai durabil în dezvoltarea organizărilor popoarelor dunărene". [5]

Totuşi, opera cea mai interesantă a vremii şi care a stârnit cel mai mare ecou rămâne pamfletul istoric al lui Szekfű Gyula "Trei generaţii". [6] Szekfű acceptă compromisul de la 1867 ca un "48 real", dar vede istoria dualismului ca o perioadă de decădere mai ales din punct de vedere moral, pentru care principalul vinovat este spiritul liberal al vremii. El face totodată o critică aspră atât gentry-ului, cât şi păturilor burgheze semiasimilate.

Acelaşi Szekfű însă în "Istoria maghiară", operă reprezentativă a vremii, zugrăveşte o imagine mult mai pozitivă şi împăciutoare. Compromisul a asigurat mult mai bine suveranitatea naţională şi autarhia ca oricare dintre legile adoptate de la 1526 încoace, şi "pe aceste baze sigure pornea Ungaria spre cea mai lungă perioadă de pace din istoria sa modernă". [7]

Dacă Szekfű a fost critizat pentru spritul lui catolic şi legitimist, "linia antihabsburgică (curuţă)" a fost reprezentată de un alt maestru al pamfletului politic, Németh László. El continuă tradiţia kossuthiană şi înfierează compromisul ca o renunţare la independenţă, dar consideră şi mai grav faptul că "67 era o capcană morală, din care nu era scăpare", că "am devenit părtaşi fără să avem vreun beneficiu", că "vulturul Habsburg purta pe una din capete o căciulă în roşu-alb-verde". [8] Însă şi la Németh principalii vinovaţi sunt noii asimilaţi.

Dacă în perioada interbelică compromisul de la 1867 a fost văzută prin prisma păcii de la Trianon şi se încerca găsirea răspunsului la întrebarea: "unde am greşit?", după instaurarea regimului comunist constatăm aparent o ruptură totală. În primii ani se remarcă un şematism excesiv, preluarea vederilor clasicilor marxismului despre problemele dualismului şi o înceracare de amalgamare a tradiţiilor "curuţe", a clişeelor patriote paşoptiste cu schemele marxiste. Ideologul numărul unu al Ungariei la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50 era Révai József. El pornind şi de la analiza lui Marx şi Engels susţine într-un articol din 1944 că momentul din 1867 era o necesitate istorică în contextul dat. Problemele ieşite la suprafaţă în 1848 nu puteau fi rezolvate "de jos", de aceea au fost rezolvate "de sus", prin alianţa feudalilor cu burghezia şi cu dinastia. Compromisul asigura o oarecare rezolvare a problemei naţionale, chiar dacă una antidemocratică, dar într-o Europă contrarevoluţionară nu era altă cale, afirma Révai după Lenin. [9] Cu toate că actul din 1867 era o necesitate, totuşi - cu tot utopismul său - Kossuth se ridică deasupra contemporanilor săi, pentru care compromisul era numai un pretext pentru supunere, iar în monarhie vedeau un cadru etern. Compromisul trebuia să fie de fapt un punct de plecare al luptei pentru democraţie. Pentru Révai aceste probleme erau de cea mai mare actualitate, pentru că situaţia părea similară cu cea din 1944. Monarhia încerca să împiedice autodeterminarea popoarelor slave, şi prin aceasta a făcut jocul imperialismului german. Révai pune întrebarea: "o să suferim a doua înfrângere de partea imperialismului german?". [10] Kossuth este favorizat şi pentru că a prevăzut pericolele de politică externă ce decurgeau din compromis, dar şi pentru că prin Confederaţia dunăreană susţinea o colaborare dintre slavi şi maghiari. Primim şi un frumos exemplu de dialectică marxistă: "Paşoptistul Kossuth avea dreptate faţă de Deák Ferenc din '67, dar Deák avea dreptate faţă de emigrantul Kossuth". [11]

Viziunea lui Révai a marcat pentru un deceniu istoriografia problemei, vulgarizată şi mai mult de unii discipoli de-al lui. Firul roşu al istoriei naţionale o constituie luptele de independenţă, iar în panteonul naţional Kossuth îşi are un loc de frunte. Se pare că tradiţia curuţă are câştig de cauză. Unul dintre promotorii noii viziuni istorice, Lukács Lajos afirma că odată cu 1867 începea epoca unui nou despotism. Clasele conducătoare au trădat cauza independenţei şi au intrat în slujba Habsburgilor ca să-şi asigure dominaţia asupra clasei muncitoare, ţărănimii şi naţionalităţilor. Ungaria n-avea nici măcar independenţă formală, era în stare de semicolonie. Din cauza şubrezimii în urma luptelor proletariatului şi ţărănimii, Imperiul a trebuit să caute sprijin extern, devenind acolitul imperialismului german, astfel după primul război mondial împlinindu-se prezicerea lui Kossuth privind soarta monarhiei. [12] La fel de simplistă este viziunea lui Mód Aladár, pentru care istoria Ungariei era un şir neîntrerupt de lupte împotriva cotropitorilor străini, în principal germani, iar Deák era un trădător care a renunţat la ideea independenţei. [13]

Deşi aceste idei le găsim perpetuate până pe la mijlocul anilor '70, totuşi în urma revoluţiei din 1956 se constată o schimbare substanţială. În urma acestor schimbări în 1960 a fost organizată o dispută de către Comisia de Istorie a Academiei Ungare. Referentul principal a fost reprezentantul noii generaţii de istorici, Hanák Péter. El încerca să găsească răspuns la întrebările legate de evaluarea compromisului, criza sistemului dualist şi problema "clasei de mijloc". În continuare mă rezum la prezentarea discuţiilor privind prima problemă. [14] Hanák pune problema, în ce măsură actul din 1867 a fost un compromis real şi inevitabil. Vizavi de tendinţele istorizante el accentuează că în evaluarea lui 1867 "nu trebuie să pornim de la viitorul îndepărtat, din 1918, ci din trecutul apropiat, din 1848". Analizând datele el ajunge la concluzia că nici contextul internaţional, nici situaţia internă nu lăsa loc altei soluţii. Marile puteri doreau păstrarea echilibrului din Europa Centrală şi de Est, în care un rol de frunte revenea Imperiului Habsburgic. Iar marea majoritate a nobilimii ungare în anii '60 era deja adeptul înţelegerii cu dinastie. El trăgea de aici concluzia că în 1867 nu exista altă alternativă reală, în consecinţă nu atât actul în sine poate fi critizat, ci conţinutul lui de clasă. El considera totodată că nu compromisul este de vină pentru toate contradicţiile şi tarele dezvoltării sociale şi politice din Ungaria, ci structurile perimate, rod al dezvoltării multiseculare din această zonă, structuri care nu puteau fi modificate de pe o zi la alta nici de o revoluţie victorioasă în 1848.

Hanák a fost numai principalul exponent al acestui nou curent din istoriografia ungară a anilor '60 şi '70, care a devenit curentul principal. Viziunea lor se regăseşte în principalele sinteze şi manuale din Ungaria, marcând astfel şi conştiinţa istorică. Acest nou curent se autodefinea ca "ştiinţific" faţă de istorismul şi ideologismul anilor '50. Este interesant însă analiza recentă a unui sociolog despre substraturile ideologice ale acestui curent. [15]

În Ungaria după revoluţia de la 1956 exista o libertate realtiv mai mare decât în majoritatea taberei socialiste, tocmai pentru că regimul prin îngăduirea criticii dogmatismului vroia să se disocieze complet de garnitura lui Rákosi şi să arunce toată vina pe dogmatismul de dinainte de '56. Această libertate relativă a permis distanţarea treptată de ideologia marxistă, la început prin lărgirea şi relativizarea conceptelor de bază ale ideologiei marxiste, ajungând la o concepţie eclectică prin raportarea la diverşi autori occidentali şi la declararea debararasării de ideologie. În ceea ce priveşte evaluarea compromisului şi a dualismului se constată o neglijare a istoriei politice în favoarea istoriei economice. De la mijlocul anilor '60 dar mai ales în anii '70 asistăm la un reviriment fantastic al acestui domeniu. În urma cercetărilor lui Ránki György, Berend T. Iván, Katus László şi alţii, care preiau metodele istoriei cantitative la modă în epocă, se conturează imaginea unei perioade extrem de dinamice din punct de vedere economic, şi astfel locul teoriei despre starea de semicolonie a Ungariei este ocupată de teoria potrivit căreia deşi în toată această zonă a Europei se constată o rămânere în urmă faţă de Europa Occidentală, totuşi în condiţiile date perioada dualismului a fost una din rarele epoci de progres nestingherit, care datorită pieţei integrate şi a altor factori a avut indici impresionanţi de dezvoltare. În marile trenduri 1848 sau 1867 nici nu mai apăreau ca pietre de hotar. După cum am văzut la Hanák rămânerea în urmă este una calitativă, nu numai cantitativă, este vorba de deformarea structurilor, care explică şi dezvoltarea aparte a zonei şi este responsabil pentru gravele probleme existente şi în timpul dualismului în ciuda dezvoltării economice. Termenul de "Europa Central-Estică" a apărut tocmai în acest context şi exprimă acest drum aparte.

Studiul mai înainte citat al lui Kovács András pune problema, dacă nu cumva în spatele programului de dezideologizare se ascundeau tot motive ideologice. Pe de o parte prin accentuarea lipsei de alternativă, deci a "necesităţii istorice" a compromisului, pe de altă parte printr-o anumită idealizare a dualismului se încerca de fapt o voalată susţinere a regimului lui Kádár. Ideea era că printr-o renunţare la o parte din suveranitatea naţională se poate asigura un progres economic, bunăstare, siguranţă şi o viaţă culturală înfloritoare. Acceptarea situaţiei date este considerată "Realpolitik", şi are mai mult avantaje, pe când revolta împotriva structurilor existente este oricum condamnată la eşec şi poate avea consecinţe periculoase. [16] Un exemplu în acest sens ar fi concluzia la care ajunge Galántai József în cartea sa despre comromis apărută la centenarul evenimentului: "în Europa Centrală şi Sud-Estică locuită de popoare mici numai prietenia reciprocă a acestora, respectiv cu marii lor vecini poate crea o bază solidă şi durabilă pentru dezvoltare". [17]

Desigur, începând din anii '60 au apărut o serie întreagă de studii şi cărţi, care au adâncit cu metode ştiinţifice şi folosind o serie de izvoare inedite cunoştinţele noastre despre diferitele aspecte ale problemei. Amintim doar pe câţiva: Somogyi Éva şi Zachar József au studiat diferite aspecte ale guvernării, al instituţiilor comune, Diószegi László a contribuit la clarificarea contextului internaţional, Kovács Endre, Szász Zoltán şi alţii la politica naţională şi situaţia diferitelor naţionalităţi, Hanák Péter şi discipolii săi au schiţat o istorie culturală comparată şi şirul s-ar mai putea continua. Ca urmare a acestor cercetări imaginea dualismului ne apare tot mai nuanţată, şi faţă de perioada interbelică se constată o viziune autocritică, de analiză serioasă mai ales a problemei naţionale.

Hanák, Kosáry şi reprezentanţii viziunii pozitive asupra dualismului n-au fost însă criticaţi numai de unii marxişti dogmatici, cum ar fi de ex. Mód Aladár. Linia antihabsburgică, a "curuţilor" n-a dispărut nici în această perioadă din istoriografie, reprezentantul cel mai de seamă fiind Szabad György. Szabad ataca în primul rând dogma lipsei de alternativă, prin analiza minuţioasă a izvoarelor mai ales din anii 1860-61, socotit ca punct de turnură, el schiţează situaţia complexă, jocul diferitelor forţe, prin care se ajunge până la urmă la compromis. El deplânge că clasa politică n-a fost capabilă "să împiedice ca în sfârşit nu ce era modern să devină ťiluzieŤ, şi ce era perimat să devină ťrealitateŤ". [18] Faţă de Deák - în concepţia lui Szabad - Kossuth aprecia mai bine situaţia, pentru că Monarhia până la urmă s-a destrămat din cauzele prezise de el.

Între cele două concepţii în urma mai multor dispute s-a constatat o oarecare apropiere, în unele sinteze s-a încercat chiar găsirea unui compromis, dar diferenţele de viziune persistă până astăzi. Chiar dacă majoritatea istoricilor acceptă prima variantă, Szabad şi discipolii săi sunt prezenţi în publicaţii şi chiar în comitetul de redacţie al unor opere prestigioase.

Fiind vorba de critica sistemului dualist trebuie să amintim neapărat şi numele lui Bibó István, o figură emblematică a culturii maghiare postbelice. Bibó a fost adânc marcat de viziunea lui Németh László şi ca şi acesta a analizat perioada dualistă într-un eseu politologic scris în 1946 din perspectiva şanselor democratizării Ungariei. [19] Bibó făcea o critică aspră a compromisului. În viziunea lui elita politică maghiară a tras nişte concluzii false din premise adevărate privind atât situaţia Imperiului, cât şi problema naţională şi în continuare s-a lăsat ghidat de "logica fricii". În consecinţă nici compromisul n-a fost un compromis în adevăratul sens al cuvântului, ci o minciună reciprocă, care a corupt viaţa politică, a contribuit la persistarea structurilor semifeudale ale societăţii şi a sfărâmat şansele - şi aşa minime - de reconciliere cu naţionalităţile. Într-un cuvânt, compromisul n-a fost decât o "fundătură" a istoriei.

Bibó n-a fost istoric, dar viziunea sa despre istorie nu poate fi ocolită şi elementele ei se regăsesc în diferite monografii. Un exemplu interesant în acest sens este cartea lui Gerő András despre parlamentarismul, sistemul de alegere şi reprezentanţă în perioada dualismului. Tonul cărţii este dat deja de prima propoziţie: "Această scriere tratează despre o minciună, despre istoria acesteia." [20] Pe urmele lui Bibó, Gerő face un rechizitoriu sistemului parlamentar. Ideea lui principală este că compromisul conţinea în sine minciunea, iar din lipsa legitimităţii a decurs corupţia şi depravarea morală, morala publică şi cea privată s-au disociat, aceasta exercitând o influenţă negativă durabilă asupra mentalităţilor.

După cum am văzut, raportarea istoriografiei maghiare la problema compromisului a fost adânc marcată de sfera politicului. Acelaşi lucru se observă şi în cazul istoriografiei româneşti. Balastul ideologic se observă chiar şi la denumirea evenimentului; în limba maghiară şi germană s-au înrădăcinat aproape instantaneu termenii "kiegyezés", respectiv "Ausgleich", reflectând ideea găsirii unui compromis între cele două părţi, la fel termenul de compromis este preluat şi în engleză sau franceză. În scrierile în limba română însă termenul de "compromis" a fost tot mai mult înlocuit cu cel de "pact dualist", care având o conotaţie negativă faţă de neutrul "compromis" reflectă mai bine poziţia unei părţi a istoriografiei române.

Naţionalităţile din Imperiul habsburgic - din motive lesne de înţeles - au privit de la început cu teamă şi neîncredere reorganizarea imperiului pe baze dualiste, ceea ce se reflectă şi în istoriografia lor.

Atitudinea românilor ardeleni contemporani cu evenimentul credem că este cea mai bine reflectată în lucrarea lui George Bariţiu. Bariţiu nu califică în sine actul, dar din comentariile lui pe marginea descrierii amănunţite ale evenimentelor este clar că schimbările din 1865-67 sunt văzute ca o tragedie, care a pus capăt autonomiei Transilvaniei şi prin aceasta speranţei românilor de a-şi consolida noul statut obţinut la dieta din Sibiu. Iată comentariul lui pe marginea rescriptelor imperiale după încoronarea lui Franz Josef ca rege al Ungariei prin care anula hotărârile dietei din Sibiu: "Dintr-odată cu publicarea acestor două rescripte ministerului unguresc i s-a dat mână liberă asupra Transilvaniei, adică această ţară a fost pusă în stare ce se zice excepţională şi discreţionară, ca să o guverneze ministerul nu atât după legi, ci după cum va afla el cu cale." [21]

La începutul secolului şi Ioan Lupaş l-a citat pe Bariţiu referitor la dualism: "Mai târziu, la 1867, a urmat iarăşi o mare nedreptate pentru români, o revoluţie pacifică, cum numeşte Bariţiu dualismul, în care două popoare - cu tendinţă de cotropire - se fac poruncitoare preste alte opt. Era acum sigur că elementul românesc nu se mai poate validita'". [22]

Nicolae Iorga în "Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria" analizează situaţia şi caută cauzele insucceslui românilor în anii 1865-68, enumerând nepregătirea poporului, totala lipsă de organizare şi unitate, lipsa de comunicare dintre pătura restrânsă a cărturarilor şi marea masă a ţăranilor. În contrast, maghiarii sunt văzuţi ca "un mare număr de oameni strânşi laolaltă prin cele mai puternice legături de solidaritate morală, gata să facă orice pentru ca să recapete o situaţie dominantă pe care o pierduseră printr-o greşeală". [23] Concluzia sumară la care ajunge: "Naţiunea română, limba română nu-şi mai aveau deci drepturile, aşa de greu smulse. Aceasta înseamnă triumful opoziţiei maghiare." [24] Într-o altă lucrare scrisă pentru publicul străin Iorga explică cum - potrivit viziunii sale istorice - ungurii erau constrânşi de idealul unui stat naţional puternic: "Ei se văzură atunci în faţa necesităţii de a mări naţionalitatea maghiară, încă prea slabă pentru a reprezinta în viitor un puternic stat naţional, prin deznaţionalizarea popoarelor străine, dar care din vremuri străvechi locuiseră în regatul Ungariei, şi astfel să pregătescă terenul pentru realizarea patrioticelor visuri şi idealuri. O luptă de exterminare, care se sluji mai mult de mijloacele legale, se porni de acum de către noul Senat şi împotriva românilor din Ardeal şi a celor din Ungaria propriu-zisă." [25] Românii, care au fost înlăturaţi de la viaţa politică îşi găsesc însă "o compensaţie în dezvoltarea bisericească şi culturală, şi aceasta oferea o garanţie pentru viitor". [26]

Cartea, reeditată de mai multe ori şi după al doilea război mondial, a lui Constantin C. Giurescu reduce problema la o Ungarie independentă în fapt (ceea ce era în contridicţie cu părerea unei bune părţi a politicienilor şi istoricilor unguri) şi în plină ofensivă politică, a cărei principal scop era "să impună tuturor naţiunilor celorlalte limba şi cultura maghiară". [27]

După al doilea război mondial, în anii '50 dogmatismul marxist a neglijat contextul naţional. Reprezentantul cel mai rău famat al dogmatismului anilor '50 a fost Mihail Roller. Într-un manual de la sfârşitul anilor '40 el într-adevăr încerca să explice istoria prin cele câteva categorii de bază al unui marxism vulgarizat. În 1860 "burghezia laşă nu îndrăzneşte însă să împingă reformele până la ultimele lor consecinţe politice, adică la acordarea de libertăţi naţionale, de teama de a nu fi silită să împărtăşească beneficiile cu burgheziile naţionalităţilor supuse, ca şi de frica răscoalelor populare care ar ameninţa proprietatea burgheză." Astfel că în 1867 s-a încheiat alianţa între "aristocraţia şi vârfurile burgheziei" austriece, respectiv maghiare, care "fu făcută în vederea dominării mai departe a celorlalte naţionalităţi", naţionlităţi dintre care slavii priveau către Rusia, iar românii către România, care sprijineau lupta lor din afară ca să sfarmă "temniţa naţionalităţilor". [28]

Dacă în istoriografia maghiară deja în anii'60 a început investigaţia perioadei dualiste din punct de vedere social şi economic, în istoriografia românească asemenea încercări şi-au croit mai greu drum şi au fost profund marcate de ideologie. Aici din anii '60 a început amalgamarea marxismului cu naţionalismul. Totul se subjuga ideii de a demonstra că din absolut toate punctele de vedere dualismul a însemnat un pas înapoi, şi totodată accentuarea asupririi sociale şi naţionale. Acest artificiu apare şi în "Istoria Transilvaniei", apărută în 1960-61, unde deşi se admitea că au existat unele investiţii limitate, mai ales în industria siderurgică, minieră, textilă şi alimentară, dar cu toate acestea "în fond Imperiul habsburgic a jugulat dezvoltarea economică a Transilvaniei", pentru că "Austro-Ungaria impunea Transilvaniei o situaţie artificială de slabă dezvoltare economică în împrejurările când bogăţiile solului şi subsolului Transilvaniei, precum şi hărnicia poporului său ar fi permis o dezvoltare mult mai rapidă a economiei Transilvaniei." [29] Cu câţiva ani mai târziu Carol Göllner a reluat această idee în volumul "Unitate şi continuitate în istoria poporului român", unde după ce a afirmat că după 1867 ritmul dezvoltării economice a Transilvaniei era mai rapidă decât în perioada precedentă, ajunge totuşi la concluzia că "pactul dualist a frânat economia Transilvaniei, rămânind în urma provinciilor apusene al Ungariei". [30]

În "Istoria Transilvaniei" apare şi toposul canonizat în curând al "dublului jug social şi naţional". Pactul dualist este văzut "ca împărţirea puterii între clasele dominante din Austria şi cele din Ungaria", ultimii renunţând la independenţa Ungariei în schimbul dominaţiei asupra popoarelor nemaghiare. [31]

Puternic marcat de dogmatismul marxist Tratatul de istoria României reia ideile mai sus enunţate. Pactul dualist nu este altceva în viziunea autorilor decât alianţa între burghezia şi nobilimea austriacă şi maghiară sub egida Casei de Habsburg "menită să ţină în supunere masele muncitoare de la oraşe şi sate, precum şi popoarele subjugate din întregul imperiu". [32] Deşi este consemnată desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, dar în contextul ideologic dat, aceasta oricum nu era considerat o mare pierdere, iar - în mraja mitului unităţii analizat de Lucian Boia - se afirmă că "la baza atitudinii hotărâte a românilor stătea, desigur, dorinţa tăinuită, dar totuşi vie, a burgheziei înaintate române de a înfăptui, mai curând sau mai târziu statul naţional român, care să cuprindă şi Transilvania", [33] iar pierderea autonomiei numai din acest context este dureroasă, însemnând o nouă barieră în calea unirii. [34] La începutul anilor '60 s-au făcut şi unele concesii în numele fraternităţii diferitelor naţionalităţi, aşa că aflăm că din cauza pactului dualist au suferit şi ţăranii şi muncitorii maghiari, în schimb burghezia românească, care a stat în fruntea mişcării naţionale este condamnată - total anacronic -, pentru că: "animată de dorinţa de a acapara pentru sine o poziţie dominantă în viaţa politică, burhezia română transilvană n-a căutat să unească printr-un program înaintat masele populare române, maghiare şi săseşti, pentru a putea apăra autonomia de stat a Transilvaniei". [35] Cu câţiva ani în urmă era condamnată şi clasa politică din vechiul Regat, care prin tratatul de alianţă din 1883 cu Austro-Ungaria "au trădat aspiraţiile şi lupta pentru unire a poporului român din Transilvania şi România, au sprijinit şubredul dualism austro-ungar, au contribuit la prelungirea asupririi naţionale în Imperiul habsburgic". [36]

Odată cristalizată această imagine este perpetuată timp de câteva decenii, cu unele accente schimbate: se estompează criticile aduse burgheziei române, în schimb - odată cu accentuarea naţionalismului - epitetele la adresa dualismului devin tot mai negative, imaginea tot mai şematizată. (De ex. C. C. Giurescu a vorbit de "moartea etnică" care o păştea pe naţionalităţi în timpul dualismului. [37] )

În istoriografia oficială a deceniilor 7 şi 8 una din temele preferate va fi zugrăvirea asupririi naţionale la care erau supuşi românii şi lupta lor naţională. Una din operele cele mai caracteristice ale vremii este volumul redactat de Ştefan Pascu, cu titlul semnificativ "Românii din Transilvania împortiva dualismului austro-ungar (1865-1900)". Tonul cărţii este dat de cuvântul introductiv al academicianului Pascu, care califică actul din 1867 "compromis compromiţător", care a deschis "o nouă perioadă de şi mai accentuată opresiune". [38] Ideea centrală a studiilor este unitatea românilor, aşa cum mărturiseşte însuşi redactorul: "Firul roşu al volumului de faţă îl constituie ideea unităţii naţionale, deoarece lupta românilor împotriva dualismului însemna în fapt lupta pentru unitate naţională." [39] Ba chiar şi masele populare maghiare şi germane erau în aşa măsură asuprite, încât "au aderat la Unirea Transilvaniei cu România, în spreranţa că hotărâririle de la Alba Iulia le vor ameliora şi lor situaţia", deşi "abia după victoria revoluţiei socialiste s-a înfăptuit adevărata unitate şi independenţă, atât pe plan social cât şi politic". [40] Într-un alt studiu al volumului se afirma că "tratativele austro-ungare se situau în flagrantă contradicţie cu mersul progresului european, prin faptul că urmăreau reconstituirea sau păstrarea unor state medievale multinaţionale". [41] Este interesant de văzut şi sursele folosite: în afară de moderatul şi foarte bine documentatul studiu al lui Simion Retegan restul autorilor au folosit aproape exclusiv presa românească a vremii şi foarte rar izvoare arhivistice.

Orizontul istoriografiei socialiste româneşti este destul de mărginită şi simplificatoare: din toată legislaţia primelor decenii ale dualismului se amintesc cu precădere două legi, legea naţionalităţilor, care este redusă la sintagma "naţiunii politice maghiare" şi legea învăţământului din 1868, care desori este şi falsificată pe deasupra, enunţând de ex. că ea decreta ca obiect obligatoriu limba maghiară în toată şcolile. [42]

În toate aceste lucrări putem surprinde o predestinare în viziunea istorică: mersul istoriei este univocă, din totdeauna stabilită şi fără situaţii dilematice. În cazul nostru totul tinde spre crearea statului naţional unitar român, deci soarta dualismului era pecetluită încă din momentul compromisului, care era "punctul de plecare al unor adânci convulsiuni şi acţiuni de subminare care nu se vor sfârşi decât în 1918, o dată cu prăbuşirea" imperiului. [43] Această idee este şi mai tranşant exprimată în volumul "Destrămarea Monarhiei Austro-Ungare", care conţine referatele româneşti prezentate la Conferinţa istoricilor din 1964 la Budapesta. În prefaţă - după ce apare nelipsitul topos al "dublului jug, social şi naţional" se spune: "Privit în perspectiva istoriei, fenomenul dezagregării  şi prăbuşirii monarhiei austro-ungare ne apare azi ca o legitate inexorabilă a pieirii şi dispariţiei vechiului, care a făcut loc statelor burgheze naţionale din centrul şi sud-estul Europei". [44] Într-un studiu din acest volum se polemizează - fără să amintească vreun nume - cu unii istorici din Vest şi din Ungaria, care analizează istoria Austro-Ungariei sub raportul forţelor centripete şi centrifuge, respectiv sub aspectul integrării şi dezintegrării, dar conform delegaţiei româneşti în substrat se ascund tendinţe justificative ale Imperiului. Autorii consideră că singurul mod just de examinare este cel din punct de vedere al contradicţiei fundamentale din societatea capitalistă, cea dintre burghezie şi proletariat, iar problema naţională apare numai ca "problemă conexă sarcinii istorice fundamentale a sfărâmării statului burghezo-feudal austro-ungar, a desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice şi a revoluţiei socialiste". [45]

În toate aceste volume se remarcă şi cooptarea istoricilor naţionalităţilor, care practic nu aveau posibilitatea de a-şi exprima altă opinie - chiar dacă le-ar fi avut - dacât cea oficială. În general, însă, este vorba de istorici care s-au compromis prin servilismul faţă de regim, cum ar fi Bányai László, Kovács József şi într-o oarecare măsură le-aş include aici şi pe Carl Göllner, care s-au conformat întru totul directivelor oficiale şi au oglindit varianta canonizată a istoriei. [46] De fapt - cum bine ştim - până la sfârşitul regimului autonomia istoricilor era îngrădită şi cea mai afectată era istoria politică. Teren mai liber pentru investigaţii ofereau istoria economică sau socială, aşa se explică că de ex. istoricul clujean Egyed Ákos a putut să publice o serie de studii temeinice despre istoria socială şi economică a Transilvaniei în epoca dualismului. [47]

1989 a adus numai parţial o schimbare: majoritatea lucrărilor istorice apărute prezintă aceaşi imagine şematică, dezgolită de această dată de retorica marxistă. [48] Se remarcă în continuare o respingerea categorică a dualismului, cu referiri - de această dată - la geopolitică sau principiul naţionalităţilor. Cercetătoarea Ştefania Mihăilescu, care propune o "reconstiuie cât mai obiectiv cu putinţă" afirmă că problema se reduce la contrapunerea a două principii: principiul naţionalităţilor şi cel al hegemonsimului propovăduit de elitele aristocratice, care "în numele ťdreptului istoricŤ şi al ťsuperiorităţii de ras㍠încercau să-şi prelungească dominaţia şi să-o consacre prin forţă în cadrul unor imperii multinaţionale, devenite anacronice". [49] În urma înfrângerilor din 1859 şi 1866 "aristocraţia austriacă, incapabilă să-şi menţină hegemonia ' a fost nevoită să cedeze presiunii aristocraţiei maghiare şi să accepte în locul principiului federalist dublul centralism austro-ungar prin pactul încheiat la 1867". [50] Iar "pentru românii din Transilvania, dualismul a însemnat cea mai grea lovitură, dată conservării naţionalităţii lor. Prin anularea autonomiei principatului, românii, populaţia majoritară a Transilvaniei, s-au văzut reduşi la statutul de minoritari, printre celelalte naţionalităţi ale Ungariei mari". [51]

În recentul apărut volum de Istoria Transilvaniei, în care se combină în mod interesant rezultatele noilor cercetări cu o retorică naţionalistă, despre momentul de la 1867 se spune că "a avut semnificaţia unei contramăsuri de proporţii îndreptată împotriva democratizării şi armonizării geografiei politice europene prin împiedicarea extinderii aplicării principiului naţionalităţii. (') Dar desele ameninţări, ca şi instituirea dualismului, au putut amâna aplicarea principiului naţionalităţilor însă n-au fost capabile să oprească pentru o perioadă prea îndelungată mersul implacabil al istoriei spre progres, spre un alt echilibru politic şi statal revoluţionar just, nou şi înnoitor determinat de lupta şi voinţa de neînfrânt a zeci de milioane de europeni asupriţi şi loviţi încă de stăpâniri străine." [52] De fapt, compromisul a avut un singur sens: stabilirea unei coaliţii reacţionare care urma - şi pentru o jumătate de secol a şi reuşit - să întârzie şi să zădărnicească progresele democraţiei naţionale în aceste părţi ale Europei" [53] şi să menţină în continuare "închisoarea popoarelor".

Problema compromisului din 1867 a fost văzut, deci, de diferitele istoriografii în general prin prisma îngustă a propriilor interese naţionale, reale sau imaginare. Dacă în istoriografia maghiară polemica s-a desfăşurat în general între cele două orientări, cea pro- şi cea antihabsburgică, în istoriografia românească "adversarul" mitic este însuşi compromisul. Pe când în ţara vecină exista o atmosferă mai liberală încă din anii '60, în România deschiderea s-a putut face abia după 1989, până atunci deviaţiile de la varianta canonizată a istoriei naţionale erau prompt sancţionate. Dacă în Ungaria ideologicul era camuflat, în România ea apărea făţiş. În această zonă a Europei istoria era prea multă vreme "slujnica" politicii. Încercările de schimbare sunt timide, dar totuşi există, deşi suntem încă foarte departe de momentul în care vom putea scrie o istorie comună - în spiritul Europei unite - despre compromisul de la 1867 şi perioada dualismului.